Sfântul Cuvios Nifon de la Prodromu
(1799-1899)
Sfântul Cuvios Nifon de la Prodromu a fost întâiul ctitor și stareț al Schitului Românesc Prodromu, ucenicind în tinerețe pe lângă marele isihast arhimandritul Irinarh Rosetti, ctitorul Mănăstirii Horaița și al Mănăstirii „Schimbarea la Față a Domnului” de pe Muntele Tabor.
Fiind un om al rugăciunii, Sfântul Cuvios Nifon s-a învrednicit să vindece pe fiica epileptică a boierului Nicolae Rosetti Rosnovanu și a primit de la Dumnezeu darul înainte-vederii.
Despre ostenelile sihăstrești și smerenia Cuviosului Nifon s-a dus vestea în tot Sfântul Munte. Se ruga neîncetat, era însuflețit de râvnă neadormită pentru Biserică, postea, priveghea, ține cu strictețe rânduiala Sfântului Munte, mustra pe cei trândavi și îndrepta neorânduielile din viața monahilor. Despre el, schimonahul Irinarh Șișman scria:
Cuviosul părintele Nifon au fost pentru biserică râvnitor deștept și cu punere mare întru postiri și privegheri de toată noaptea: păzea tipicul Sfântului Munte; îi plăcea foarte mult ca biserica să fie împodobită cu preoți, diaconi, cântăreți și citeți buni, [ca toți – n.n.] să citească și să cânte frumos, înlăturând lenevirea și mustra foarte pre cei ce nu urmau după tipic în timpul slujbei. Și cum era de bătrân, cânta în strană deștept toată noaptea la privegheri și nu trecea cu vederea nepăsarea nicidecum, ci iute îndrepta lucrul greșit. Nu-i plăcea să șează pe la mese străine îndelung, ba nicidecum, deși ca superior îl pofteau sau se ducea după obicei la hramul Lavrei, ci [de acolo îndată – n.n.] după ieșirea de la Sfânta Liturghie, venea la schit.
În anul 1870, câțiva călugări răzvrătiți l-au silit pe Cuviosul Nifon să renunțe la stăreție și să ia calea exilului. De atunci el a suportat multe chinuri, umilințe și prigoane. În ultima parte a vieții s-a nevoit într-o peșteră din Pustia Viglei dimpreună cu câțiva ucenici.
Și-a cunoscut mai dinainte ziua în care se va muta la Domnul (5 decembrie 1899), fiind îngropat cu multă cinstire de ucenicii care i-au stat alături până în ultima clipă a vieții. Despre adormirea cuviosului, schimonahul Antonie Focșăneanul nota:
la adânci bătrânețe s-a dus către Domnul, părăsit și uitat de ai săi. Iară mult istovitul lui trup de osteneli, posturi și rugăciuni, deosebit de ale sale supărări mai sus pomenite, s-a îngropat la peștera sa, neparticipând la aceasta nimeni dintre călugării Prodromului, afară de acei trei ucenici ai săi, [aceasta în condițiile în – n.n.] care [dacă ar fi trăit – n.n.] în alte timpuri și în alte țări, ar fi fost proclamat între cuvioșii cei mai mari ai unei Biserici naționale
A fost deshumat în vara anului 1987 de Sfântul Cuvios Petroniu de la Prodromu, care și-a cinstit înaintașul în scaunul stărețesc, învrednicindu-se să afle moaștele Cuviosului Nifon plăcute la vedere, având culoarea chihlimbarului.
Sfântul Cuvios Nectarie Protopsaltul
(1804-1899)
Sfântul Cuvios Nectarie Protopsaltul a fost viețuitor în Schitul Românesc Prodromu din Sfântul Munte Athos, avându-și metania în Mănăstirea Neamț. A fost cel mai mare protopsalt al Ortodoxiei din secolul al XIX-lea, fiind supranumit „protopsaltul protopsalților”, „privighetoarea Sfântului Munte” sau „noul Cucuzel”.
Auzind frumoasa lui cântare, multe mănăstiri îl chemau să psalmodieze la privegherile hramurilor. A fost salvat în chip minunat de Maica Domnului, după ce fusese otrăvit din invidie de un alt protopsalt la hramul Adormirii Maicii Domnului de la Mănăstirea Iviru, atunci când se face cinstirea și a icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Portărița”.
La slujbă, mulți oameni veneau să îl asculte pe Sfântul Nectarie. Cu toate acestea, cu cât el era mai lăudat, cu atât se smerea mai mult. De multe ori stătea smerit în strană, cu ochii plini de lacrimi, răpit către Dumnezeu cu rugăciunea minții. Rostea adesea cuvânt în biserică și la masă, fiind un povățuitor preaînțelept.
Prezența la sfintele slujbe și rugăciunea din chilie au fost cele două aripi cu care se înălța către cer Cuviosul Nectarie. Despre felul în care se nevoia, ieroschimonahul Paisie Lambru spunea:
Atât s-au nevoit acest fericit Nictarie încît ziua și noaptea era ca un soare între părinții din schit, [deci – n.n.] nu voiu ascunde faptele acestui cuvios bărbat, vrednicul de fericire, schimonahul Nictarie. Trăind cu noi cuviosul în schit nu l-am văzut râzând sau vorbind vorbe de care nu sunt plăcute niciodată [oamenilor – n.n.] și nici lui Dumnezeu. El era cel întâi la biserică și la Utrenie și la Vecernie și la Pavecerniță, sta ca un diamant neclintit, cu toate că avea picioarele umflate ca un butuc de șederea [cea] multă în picioare. Privegherile le cânta ca un înger.
Cuviosul Nectarie a fost un monah care permanent și-a păzit mintea de gânduri necuviincioase, de clevetirea aproapelui și de judecarea lui. El urmărea cu multă rigoare să elimine pricinile de judecată a aproapelui, păzindu-și mintea și urechile de vorbe deșarte și nefolositoare. Mărturie despre virtuțile Sfântului Nectarie ne oferă și schimonahul Irinarh Șișman care spune:
Zic pentru părintele Psaltul Nectarie, schimonahul, că nu îi auzeai gura; tăcea, și credea și pe bun și pe rău. Niciodată în viața lui nu l-am văzut tulburat sau să mâhnească vreun suflet, nu! O vorbă spunea, alta nu mai sporea. Iar dacă cumva [cineva – n.n.]se întindea la vorbe deșarte, se făcea că tușește sau că a uitat ceva, se făcea că [el – n.n.] caută [ceva – n.n.] până ieșea afară și se ducea la chilia sa. Pentru aceasta a atras dragostea tuturor părinților și fraților.
Sfântul Cuvios Petroniu de la Prodromu
(1916-2011)
Iubea atât de mult biserica, încât, ne spunea că omul creștin, și bolnav să fie, trebuie să prefere să meargă la biserică, decât să stea în pat. Din pricina slăbiciunilor bătrâneții, cu șaptezeci de zile înainte de a muri a încetat să mai vină la biserică. Până în ultima zi, atât cât a venit la biserică, nu se așeza în timpul Sfintei Liturghii. Când era mai tânăr nu se așeza deloc în strană, la nicio slujbă. Când a îmbătrânit se așeza din când în când la celelalte slujbe, dar niciodată în timpul Sfintei Liturghii. De obicei stătea în picioare în afara stranei, ca să nu fie biruit de iubirea de sine și să fie nevoit să se așeze în strană. Noi, frații, îl vedeam cu câtă silință stătea în picioare. Uneori, îl prindea pentru o clipă somnul în picioare. Când își dădea seama, își îndrepta repede mijlocul, ca să stea drept. De la statul în picioare, picioarele lui se umflau foarte tare și le înfășura ca să-l țină. În trapeză, la masă, era foarte înfrânat. Nu mânca niciodată toată mâncarea care i se punea în farfurie. Mereu lăsa în farfurie, pentru săracii și însetații din lume, cum ne spunea uneori.
Părintele trăia extrem de simplu, era un ascet. […] Până în ultimul an de viață, când boala l-a copleșit, își făcea toată gospodărirea singur. Își spăla, își cosea nasturii, totul… În chilia lui era o curățenie impecabilă. Dimineața se trezea foarte devreme, cam cu două ore înaintea începerii slujbei, care iarna este la ora 2.00 noaptea. Își făcea rugăciunile numai în genunchi, și se pregătea de slujbă, apoi mergea în biserică. Întotdeauna era primul. Stătea în picioare tot timpul, ore întregi. Numai când l-au ajuns neputințele trupești a început să mai șadă și în strană. Și atunci îi lăsa pe toți călugării să stea și ei. Pentru că părintele nu-ți cerea să faci nimic din ce nu putea face el. Când n-a mai putut, n-a mai făcut nimănui nici o observație. După slujbă, fiecare pleca la ascultările lui. Părintele stătea mai mult în chilie, căci se ruga mereu. Evita să meargă la alte mânăstiri, la hramuri sau parastase, refuza să plece din mânăstire. Spunea că aceasta este a călugărului, chilia, că ea îl învață și tot ea îl mântuiește! […] Desigur, avea și treburile sale de stareț de rezolvat… Și mai primea credincioși la sfat. Le era de ajutor, dar mai mult pentru că-l vedeau, pentru că el spovedea pe puțini și vorbea puțin. Era foarte interiorizat și trăia Rugăciunea Inimii. Cred că stăreția i-a fost povară, căci tânjea după liniște. […] Era dur cu el însuși, nu numai în privința călugăriei, ci în tot. Deși a avut mari suferințe fizice, iar de la o vreme coloana vertebrală îi era diformă, că nu se mai putea îndrepta, n-a zis o dată un «Au!», nu s-a plâns niciodată.
Sfântul Petroniu avea darul neținerii de minte a răului și ierta cu ușurință pe toți cei care îi greșeau. Astfel, asemănându-se cu îngerii prin viețuirea sa cea duhovnicească, s-a mutat la Domnul în ziua de 24 februarie 2011.