Sfântul Munte Athos
Loc ales de Dumnezeu și Grădină a Maicii Domnului, martor și moștenitor al strălucitei culturi bizantine, Sfântul Munte Athos este tezaurul cel mai de preț al Sfintei Ortodoxii, tăria, lauda și mândria ei.
Alături de Țara Sfântă, Athosul – Muntele cel Sfânt, alcătuiește împreună cu Sinaiul și Taborul, triada munților descoperirilor dumnezeiești.
Sinaiul este simbolul Vechiului Așezământ, Taborul este simbol al Așezământului celui Nou, iar Athosul este arvună a Veacului celui viitor.
Pe Sinaiul din mijlocul pustiului, Dumnezeu Tatăl a dat poporului ales Legea Vechiului Testament; pe Taborul Galileii, Dumnezeu Fiul a arătat ucenicilor, „pe cât li se putea”, strălucirea Slavei Sale; pe Athos, muntele din mijlocul mării – icoană a Bisericii, mereu bătută de valuri pe marea vieții și de-a pururi neclătită – Duhul Sfânt, în chip tainic, prin energiile Sale Sfințitoare, se descoperă pe chipurile înduhovnicite ale monahilor.
Nu întâmplător pe Athos s-a definit învățătura dogmatică a Bisericii Ortodoxe despre energiile necreate și nu întâmplător în Sfântul Munte s-a făurit Filocalia rugăciunii celei neîncetate.
Datorită așezării geografice izolate a Athosului și a climatului aspru, monahismul a găsit aici încă din secolul al IV-lea loc prielnic, dăinuind neîntrerupt până în zilele noastre.
Ca organizare, de la început și până în secolul al X-lea s-a organizat sub formă sihăstrească, idioritmică, cu mici mănăstiri și schituri. La anul 963, cuviosul Atanasie din Trapezunt, stabilindu-se în Muntele Athos, a întemeiat prima mănăstire chinovială athonită, Mănăstirea Marea Lavră.
După modelul Lavrei, rând pe rând, iau ființă alte mănăstiri chinoviale, în care vin și se închinoviază doritorii de viață pustnicească din toate țările ortodoxe: greci, iviriți, ruși, români etc.
În decursul timpului, numărul acestor mănăstiri a variat mult (ajungând uneori la 180), pentru a se fixa în cele din urmă la numărul de 20, așa cum este astăzi. După proveniența monahilor din ele, 17 din acestea sunt grecești, una este sârbească, una rusească și una bulgărească.
Pe Athos s-au întâlnit, prin reprezentanții lor spirituali, mai toate țările ortodoxe, care și-au dat concursul la dăinuirea mănăstirilor athonite, astfel încât Muntele Athos este opera întregii Ortodoxii.
Schitul Prodromu
în timpul Cuviosului Nifon.
Schitul Românesc Prodromu
cu hramul „Sfântul Ioan Botezătorul” (grec. Σκήτη Τιμ. Προδρόμου), este unul din cele două schituri românești din Muntele Athos (alături de Schitul Lacu).
Depinde de mănăstirea Marea Lavră. Egumenul Schitului Prodromu este (din februarie 2011) Preacuviosul Ieromonah Atanasie (Floroiu), care urmează venerabilului Părinte Protosinghel Petroniu (Tănase).
Amplasare geografică
Schitul Prodromu se află la capătul răsăritean al peninsulei Athosul, numit Vigla, într-un ţinut pustiu, pietros şi bântuit de furtuni. Din aceste motive, schitul a luat numele Sfântului Ioan Botezătorul, Prodromu în limba greacă.Locul este sălbatic, cu minunate frumuseţi naturale, prielnic sihăstriei şi înaltei contemplaţii bisericeşti.
În partea de răsărit a schitului se întinde Marea Egee, mereu agitată de valuri şi furtuni, iar spre apus se înalţă, până la altitudinea de 2033 m, Muntele Athos, al cărui vârf de marmură, în mare parte a anului acoperit cu zăpezi, scânteiază sub razele soarelui, cu mult timp înainte de răsăritul lui. Locul a fost îndrăgit de pustnici, doritori de înaltă viaţă duhovnicească.
Schitul Romanesc Prodromu
Istoric
Partea de răsărit a Muntelui Athos, zonă foarte liniştită şi bogată in peşteri, a fost dintotdeauna un loc preferat de sihaştrii români athoniţi. Aici au sihăstrit călugări români încă din secolul al IV-lea.
În a doua jumătate a secolului al VIII-lea se nevoiau în peşterile de aici vreo zece sihaştri din Ţările Române, care şi-au construit câteva colibe şi o mică biserică de piatră având hramul Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul. La începutul secolului al XIX-lea biserica se numea Chilia Sfântului Ioan Botezătorul, Chilia Românească de la Vigla Ianicopoli, sau, mai apoi, Chilia Prodromul (Înaintemergătorul).
Prin anul 1810, se nevoia aici un vestit sihastru român, mare făcător de minuni, ieroschimonahul Iustin. După 35 de ani de nevoinţă, s-a mutat la cele veşnice, lăsând egumen, în locul său, pe ucenicul lui, ieromonahul Patapie.
După 20 de ani, din cauza tulburărilor politice din Balcani, călugării s-au risipit, Patapie retrăgându-se şi răposând la Mănăstirea Neamţ.
În anul 1850, ieromonahii Nifon şi Nectarie, ambii cu metanie din mănăstirea Horaiţa, judeţul Neamţ, au rezidit, cu ajutoare aduse din ţară, temelia, biserica şi trei corpuri de chilii ale schitului Prodromu, care se ruinaseră aproape cu desăvârşire.
În anul 1860, biserica a fost sfinţită de arhiereul român Isaia Vicol, episcop de Roman. Apoi, ieroschimonahul Nifon, numit pe drept cuvânt ctitorul schitului, adună în jurul lui până la 60 de călugări, care se nevoiau la Muntele Athos, punând bazele celui mai mare schit românesc de acolo, cunoscut până astăzi ca Schitul Românesc Prodromu.
Astfel, în anul 1820, în vremea arhipăstoririi Mitropolitului Veniamin Costachi al Moldovei, a fost fondat oficial la Muntele Athos, Schitul Românesc Prodromu cu hramul „Sfântul Ioan Botezătorul”, întemeierea sa fiind consfințită prin hrisoavele domnești ale domnitorului Grigore Alexandru Ghica al Moldovei la 7 iulie 1853 și ale domnitorului Carol I al României la 19 iunie 1871.
Biserica Schitului Românesc Prodromu cu hramul „Botezul Domnului”
Merită să fie menţionată pictura de pe peretele sudic al pridvorului, unde alături de o reprezentare a Muntelui Athos cu mănăstirile şi cu sfinţii care au trăit în ele, sunt pictaţi şi un număr de 14 sfinţi români având inscripţia: ,,Aceşti sfinţi s-au sfinţit în pământul Ţării Moldoromâneşti”. Deasupra uşii de la intrarea în biserică, încadrată între două benzi verticale tricolore (tricolorul românesc), se află următoarea pisanie: ,, … Acest Sfânt locaş românesc, cu patronul Botezul Domnului ‘ si a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cu viată ‘ chinovitică, este fondat ca azil al tuturor românilor, fără deosebirea lor.
Noua biserică, cu hramul Botezul Domnului, este o clădire impunătoare, de mari proporţii: lungime de 30 m şi lăţime de 8,50 m, având trei turle masive, înălţate pe baze pătrate. Pronaosul este despărţit de naos printr-o arcatură centrală sprijinită de două coloane, iar pridvorul este închis cu glasvanduri
Biserica a fost pictată în întregime între anii 1864-1866, de către pictori proveniţi din şcoala românească de la Buzău. Ea este opera meşterului Dimitrie Teodorescu din Buzău, cu plată 1.000 galbeni. (cf. manuscris cu literă slavonă – Paisie Lambru).
Piatra fundamentală s-a pus la anul 1857, luna lui martie, cu voia Mănăstirii Lavra; s-a edificat cu contribuţia tuturor dreptcredincioşilor români de peste Dunăre, s-a sfinţit la anul 1866, mai 21. Această inscripțiune s-a așezat de toată comunitatea monahilor români a acestui dumnezeiesc locaș.
