Părintele Iulian Lazăr are aproape o sută de ani (97) de petrecere pământească, pe care şi i-a albit în rugăciune neîncetată. Iar pentru curăţia inimii lui, Dumnezeu l-a învrednicit cu multe răspunsuri la întrebări chiar nerostite. „Bătrânul” din Prodromou – cum îi spun aghioriţii cu multă dragoste – este un duhovnic cum tot mai rar întâlneşti pe pământ: un schimonah care plânge cu tine pentru păcatele tale şi-ţi tămăduieşte totdeauna rănile sufletului cu poveţele şi rugăciunile sale. Mare împlinitor al poruncilor, el este unul dintre aceia despre care s-a spus că „cel ce va face şi va învăţa, acela mare se va chema în împărăţia cerurilor“. (Matei V, 19). Are un suflet curat care oglindeşte cerul pentru ne-vicleşugul inimii sale, iar când se bucură, faţa toată i se înseninează şi este o adevărată desfătare să fii în preajma lui atunci, pentru că ai sentimentul că stai pe genunchii unui bunic cu barbă colilie care-ţi iubeşte copilăria sufletului tău. Şi totuşi, deşi are „inimă bună şi mână uşoară” (vorba părintelui Arsenie Papacioc pentru duhovnici), el poate fi şi foarte aspru cu păcatele tale, atunci când te vede stăruitor în ele. Dar, chiar în asprimea sa (împotriva păcatului şi niciodată împotriva păcătosului!) răzbate dragostea sa de oameni.

Pentru curăţia vieţii sale, Dumnezeu l-a învrednicit să poată vedea întotdeauna (înaintea ta!) unde este „spărtura” inimii tale: locul pe unde năvălesc patimile către sufletul tău. Şi exact locul acela te învaţă avva Iulian să ţi-l oblojeşti.

Fost-am la început de februarie (AD 2014) la avva Iulian după cuvânt de învăţătură împreună cu trei buni prieteni: Marian, Sorin şi George. Şi nouă aşa ne-a grăit Bătrânul într-o seară, când ne-am plâns de mulţimea grijilor lumeşti şi lipsa vremii de rugăciune:

Theosis

Văd că sunteţi oameni cu multă treabă şi ar fi multe de spus – dacă ar trebui spuse – dar de însemnătate cred că este să te nevoieşti în viaţa aceasta pentru cea de dincolo. Că Dumnezeu ne-a dat timpul şi viaţa aceasta ca să ne ducem la El pregătiţi. Iar noi nu ştim – că nu ne este dat a şti – nici clipa, nici ceasul când ne vom duce la Domnul, ca să dăm socoteală. Că Dumnezeu nu ne-a creat fără un scop. Şi scopul l-a anunţat încă de la începutul Bibliei, de la Facere, capitolul I cu 26: „Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră”. Dar versetul următor zice că” a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut”, dar despre asemănare nu pomeneşte nimic pentru că ea trebuia făptuită de Adam. Aşadar acesta este scopul vieţii noastre: îndumnezeirea, că scris este: „Fiţi desăvârşiţi precum şi Tatăl vostru cel ceresc, desăvârşit este!”. (Matei V, 48).

rugăciune şi sfinţenie

Nu ştim cum arată, căci – aşa cum găsim la Ioan I, cu 18 – „pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată”. Adevărat lucru este acesta, dar ne putem întâlni cu El în rugăciune. Du-te în camera ta, în cămara ta, în inima ta şi, întâi de toate, gândeşte-te bine cu cine stai de vorbă şi spune apoi cum te-nvăţ eu, om bătrân: „Doamne, mulţumescu-ţi Ţie Doamne, că m-ai adus să stau de vorbă cu Tine, pe mine… omul cel mai păcătos!”. Şi pe urmă stai şi grăieşte cu Dumnezeu. Că ce vrea El de la noi? Să scoatem dinlăuntrul nostru toate păcatele care ne-ntinează. La miezul nopţii – ori chiar la miezul zilei, că noi toată ziua păcătuim – intră în cămara sufletului tău şi stai de vorbă cu „Cel ce curăţeşte toate fărădelegile tale” (Psalm CII). Şi zi atunci: „Iartă-mă Doamne, iartă-mă, că n-am ştiut că în faţa ochilor Tăi s-au petrecut! Iar eu nesimţitor eram şi la Tine nu mă gândeam”. Şi fă aşa zi de zi şi învaţă să stai înaintea lui Dumnezeu, că aşa te vei curăţi şi te vei pregăti pentru judecata viitoare. Şi tot aşa îţi vei vedea micimea ta şi mulţimea păcatelor tale, dar şi mărinimia lui Dumnezeu, Care „nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu”. (Iezechiel XXXIII, 11).
Toate rugăciunile sunt frumoase – şi bine este să citiţi şi pe cele din Ceaslov, ori Paraclisul Maicii Domnului – dar dacă vremea vă este puţină, staţi înaintea lui Dumnezeu cum v-am învăţat eu şi grăiţi-I din preaplinul inimii voastre. Aşa să faceţi şi o să ajungeţi să-L simţiţi pe Dumnezeu! Şi o să fiţi conştienţi că toate câte le faceţi, înaintea Lui le faceţi! Şi iarăşi să v-aduceţi aminte că atunci când rugăciunea voastră încetează, atunci începe păcatul! Chiar şi încetarea rugăciunii e păcat, că Dumnezeu a spus: „Fiţi sfinţi!” – şi eu de sfinţi fără rugăciune n-am auzit. Iar apostolul Pavel spunea să ne rugăm… „neîncetat”! Neîncetat, nu din când în când. În veacurile acelea nu erau nici preoţi, nici biserici, nici călugări: era doar o comunitate de creştini într-o lume păgână. Lor le spunea apostolul să se roage neîncetat şi îndemnul e bun şi pentru voi, cei care n-aveţi vreme de rugăciune, că nici cei din timpurile apostolice nu ştiau câtă vreme de rugăciune mai au, pentru că erau tot timpul sub prigoană.

boala sufletului

Acum s-o luăm şi altfel: ne vom duce dincolo. Vom muri lumii acesteia: ne doare aici, ne doare dincolo… Şi cum ne doare ceva alergăm la doctor şi ne îngrijim trupurile noastre. Dar boala sufletului? De ea de ce nu ne grijim la fel? Se poate ca sufletul tău să fie bolnav şi tu să nu ştii de ce suferă. Când ţi se îmbolnăveşte trupul te duci la doctor după vindecare. Tot aşa, când sufletul tău te doare, trebuie să cauţi alinare şi vindecare la duhovnic. Să ştiţi că omul cu adevărat sănătos îl are totdeauna pe Dumnezeu în inima lui. În Evanghelia de la Luca, capitolul XVII, cu 21 – dacă aţi citit ştiţi că scrie acolo aşa: „împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru”. Şi tot aşa găsim la I Corinteni III, cu 16 un alt text care-l sprijină pe acesta: “Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?”. Vedeţi că apostolul Pavel pune semnul întrebării: oare chiar nu ştiţi că Dumnezeu locuieşte în voi? Va să zică trupul este templul Duhului Sfânt. De asta trupurile unor sfinţi nu putrezesc, sau au bună mireasmă, pentru că în toată viaţa lor pământească, aceştia au slăvit pe Dumnezeu în ei. Toată viaţa lor, s-au silit să se sfinţească.

dragoste şi milă

Voi ştiţi că „Dumnezeu este iubire” – doar apostolul Ioan scrie şi în prima sa epistolă că: „Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire”. (I Ioan IV, 8). Dar la Luca VI, cu 36, scrie aşa: „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv”. Iubirea şi milostenia. Deci asta vrea să afle Dumnezeu în inima omului: iubire şi milă. Iar dacă le află, atunci împărăţia Lui va fi într-acea inimă. Trebuie să se gândească fiecare: oare împărăţia lui Dumnezeu se află în mine? Am eu atâta dragoste şi milă? Iar dacă aşa stau lucrurile – şi sigur stau aşa pentru că Dumnezeu nu minte – atunci ar trebui să se întrebe omul: oare ce gânduri trebuie să iasă din mintea mea, dacă eu sunt templu al Duhului Sfânt? De aceea paza gândurilor e lucru mare în lupta cu potrivnicul. Însă răutatea n-ar putea ajunge la inimile voastre dacă ar fi pline de dragoste şi milă, căci spune şi Domnul: „iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi vă rugaţi pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc”. (Matei V, 44). Care răutate v-ar mai mâhni dacă v-aţi iubi vrăjmaşii?

George Crasnean