În anul 1863, părinții ieroschimonahi Nifon și Nectarie, ctitorii Schitului românesc Prodromu, mergând în România pentru nevoile acestui Schit aveau în inima lor o mare dorință și evlavie de a dobândi o sfântă Icoană mai însemnată și de minuni făcătoare a Maicii lui Dumnezeu, care să fe așezată în biserica Schitului spre mângâierea celor ce se vor afa în acest sfânt așezământ, după cum mai toate Mănăstirile Sfântului Munte au câte o Icoană de minuni făcătoare.

Deci afându-se părinții Nifon și Nectarie în orașul Iași, fosta capitală a Moldovei, au început a căuta acolo un iconar mai iscusit și cu viață plăcută lui Dumnezeu care să le picteze o icoană a Maicii lui Dumnezeu. Și, din dumnezeiască pronie, au găsit pe un pictor bătrân, cu numele Iordache Nicolae, cu care s-au și învoit să le facă această sfântă Icoană după modelul pe care i l-au dat părinții. Acestuia i-au pus și rânduială ca să o lucreze cu post, adică, de dimineață și până când va fămânzi să nu ia nimic în gură, iar după masă să nu mai lucreze la sfântă Icoană până a doua zi, înaintând în acest fel cu lucrul Icoanei până la săvârșirea ei. Și a primit pictorul învoiala aceasta cu toată mulțumirea și evlavia, adăugând însă că „el nu poate lucra acum ca mai înainte, pentru că a îmbătrânit și îi tremură mâinile”. Părinții Nifon și Nectarie l-au îmbărbătat însă zicându-i „să se silească și să aibă credință că îi va ajuta Maica lui Dumnezeu”.

Și așa a început bunul bătrân pictor lucrul cu multă evlavie și lucra bine și cu mult spor fondul și veșmintele, lăsând fețele la urmă, după obiceiul pictorilor. Deci, după ce a isprăvit veșmintele după știința artei sale, a început a lucra la chipurile Maicii Domnului și al Domnului nostru Iisus Hristos. După ce a dat mâna întâia și a doua a mai rămas puțin ca să le îndrepteze și să le împlinească desăvârșit. Sculându-se a doua zi de dimineață a început a lucra iarăși, ostenindu-se mai toată ziua la fețe, doar doar va putea să le săvârșească. Însă lucrul ieșea cu totul dimpotrivă, căci nu numai că n-a putut să le îndrepteze, ci mai mult le-a stricat încât au rămas cu totul fără de chip, strâmbe, urâte și nepotrivite. Aceasta văzând binecuvântatul bătrân pictor, s-a descurajat foarte și s-a mâhnit nepricepând ce va să fe lucrul acesta; și a încetat a mai lucra zicându-și în sine: „păcat de osteneală și de postul ce am dus atâtea zile lucrând la această icoană în zadar. Dumnezeu să mă ierte, nu știu ce să mai zic, că de astă noapte cu toată silința mă chinuiesc și nu pot să le îndreptez, ba încă acum chiar desăvârșit le-am stricat, făcându-mă ca un ieșit din minți și ca și cum mi-aș f uitat taineleartei mele”.

Din întâmplare s-au dus în ziua aceea pe la dânsul părinții Nifon și Nectarie ca să vadă cum înaintează cu pictarea sfntei icoane; și când au văzut-o și ei în acea stare nepotrivită, foarte s-au mâhnit și s-au îndurerat până la sufet socotindu-se nevrednici de darul și bunăvoința Maicii lui Dumnezeu; după care a început și tristul pictor a le povesti întâmplarea ce a pătimit. Acestea auzind părinții, mai mult s-au amărât, zicând „că nu binevoiește Maica Domnului dorința și evlavia lor”. Însă părinții nu s-au descurajat cu totul, ci au
lăsat lucrul la bunăvoința Maicii lui Dumnezeu, și mângâind cât au putut pe pictorul întristat l-au îndemnat să nu se descurajeze, ci să se apuce să isprăvească icoana pe cât îi va f cu putință, findcă ei o vor lua oricum va f, dându-i plata ostenelilor lui pe deplin, după cum s-a învoit cu dânșii.

În acea vreme s-a întâmplat să fe acolo împreună cu părinții și ieromonahul Grigorie Grecul Esfgmenitul, însoțindu-l pe părintele arhiereu Nil al Pentapolei, care văzând la rândul său icoana în acel stadiu le-a zis părinților Nifon și Nectarie că e păcat de cheltuiala ce-o fac, rugându-i să nu ducă icoana în starea aceea în Sfântul Munte findcă acolo sunt destui pictori cu mult mai buni care pot cu adevărat să facă o icoană după cuviință, potrivită dorinței lor. Răspunsul părinților a fost că poate o vor dărui acolo, în țară, unei biserici mai sărace.
Au plecat așadar părinții la metocul lor, iar bătrânul pictor a acoperit icoana cu o pânză curată și, încuind ușa odăii în care lucra icoana, a rămas foarte dezamăgit, nemâncând nimic în ziua aceea, ci rugându-se și închinându-se până la obosire, s-a culcat, căzând deja seara.
A doua zi, sculându-se mai de dimineață, a descuiat ușa odăii unde lucra icoana și a început a-și pregăti cele trebuincioase pentru pictură, având multă dorință de a reîncepe lucrul cu evlavie. Și făcând câteva metanii, se închina și se ruga Maicii lui Dumnezeu ca să-i lumineze mintea și să-i ajute să nu pătimească ca în ziua trecută. Și așa, mergând la icoană spre a porni lucrul, a ridicat pânza de pe fața icoanei. Atunci, O! Minunile Maicii lui Dumnezeu! Văzu cu adevărat că sfntele fețe erau cu dumnezeiască minune îndreptate după toată cuviința și de sine săvârșite și pline de dumnezeiesc dar și har, după cum se vede și acum această sfântă față în Icoana Preacuratei Maicii lui Dumnezeu «Prodromița». Această preaslăvită minune văzând-o bătrânul pictor împreună cu ucenicii săi se minunau foarte și proslăveau pe Maica lui Dumnezeu, căci ea singură cu minune dumnezeiască și-a proslăvit sfânta sa față și pe cea a Fiului său; minune pentru care, spre adeverire, le-a dat părinților Nifon și Nectarie un înscris care poartă pecetea și iscălitura lui. Această mărturie se păstrează în arhiva Schitului Prodromu, având următorul cuprins:

Mărturie:

„Eu, Iordachi Neculau, zugravŭ din oraşul Ĕşului, am zugrăvit această sfăntă icoană a Maicii lui Dumnezău, cu însuş măna mé, la cari au urmat o minuni préslăvită într-acest chip: după ci am isprăvit veşmíntile după meşteşugul zugrăvíi méli, m-am apucat di chipul Maicii Domnului și di a Dm. Hristos; după ci am dat măna întăiŭ și al doilé, apucăndu-mă ca să o zugrăvesc disăvărșit, căutănd eu la chipuri, cu totul au eșit dinprotivă, pentru cari fórti mult m-am măhnit și m-am scărbit, socotind că me-am uitat meșteşugul. Și aşa find sară, m-am culcat scărbit nimica măncănd în zioa aceia, socotind că a dao zi sculăndu-mă să mă apuc mai cu dinadinsul.
După ci m-am sculat a dao zi, mai întăiu am făcut trii metanii rugăndu-mă Maicii lui Dumnezău ca să-mi luminéză minté să isprăvesc sfănta Ei icoană.
Și cănd m-am dus să mă apuc de lucru „O, pré slăviti minunile Maicii lui Dumnezău, s-au afat chipul dres precum să vedi”.
Și eu văzănd această minuni n-am mai adaos a mai puni condeiul, fără numai am dat lustrul cuviincios. Și aceasta esti povestiré icoanii aceştie, și spre încredinţari și ştiinţă, am iscălit însuş cu măna me..”.
Iordachi Nicolau, 29 iunie 1863.

Minunea s-a petrecut noaptea, spre ziua de 28 iunie, și i-a înspăimântat și i-a uimit deopotrivă pe pictorul Nicolae și pe ucenicii săi care priveau Icoana nepricepând cum s-a făcut aceasta. Și au început ei a chema prietenii și vecinii de primprejur ca s-o vadă, casa pictorului umplându-se îndată de popor, cu toții minunându-se de proslăvirea acestei sfnte Icoane și, închinându-i-se, aprindeau lumânări îndulcindu-se duhovnicește de privirea dumnezeieștilor Fețe așa de bine încuviințate și minunate.

Părinții Nifon și Nectarie, afați la metocul Schitului din Iași îngrijorați și întristați și neștiind nimic din cele petrecute, văzură deodată pe unul dintre ucenicii pictorului venind foarte repede și ostenit de alergare, care le spuse cu glas mare „să trimită degrab să ia sfânta Icoană findcă în noaptea aceasta singură s-a pictat, iar acum poporul nu mai încape în casă pentru a privi acea minune”. La început părinții n-au dat crezare celor grăite de ucenic. Cu toate acestea l-au trimis pe părintele Dosithei schimonahul, îngrijitorul metocului de la Iași care, ajungând la casa pictorului, nu putea intra să vadă sfânta Icoană de îmbulzeala norodului.

Izbutind să intre și să vadă sfânta Icoană, a învelit-o îndată cu o pânză curată și, luând o trăsură, a adus-o la metoc, urmat find de popor. Sosind la metoc, părinții au închis porțile și n-au mai lăsat pe nimeni să intre până ce se vor sfătui ce este de făcut. Apoi au făcut degrabă cunoscut sfntei Mitropolii cele despre această minune. Și venind însuși preasfnțitul Mitropolit Calinic Miclescu însoțit de clerul său a văzut sfânta Icoană și crezând i s-a închinat cu toată evlavia, minunându- se și zicând: „Cu adevărat mare dar ne-a dăruit Maica lui Dumnezeu
prin această minunată și preaslăvită Icoană a sa”. Apoi, după ce a dat binecuvântare de sfnțirea apei, mulțimea de afară a năvălit în metoc spre a se închina sfntei Icoane, cerând a i se citi paraclise și i se da agheasmă, cu care stropindu-se oamenii, a început darul Maicii lui Dumnezeu a lucra prin această sfântă Icoană și a face minuni.

Multe au fost minunile săvârșite atunci de sfânta Icoană, atât în Moldova cât și după aducerea sfntei Icoane la Athos, minuni pe care părinții Nifon și Nectarie împreună cu alți frați afați la metoc le-au văzut cu ochii lor. Pe unele dintre acestea le vom mărturisi aici, spre slava lui Dumnezeu și a Preacuratei Maicii Sale, știind că adevărul nu trebuie trecut sub tăcere.
Un om avea albeață pe amândoi ochii încât se vedeau luminile ochilor lui albe ca laptele, și aducându-l cei ce-l purtau s-a închinat la sfânta Icoană stropindu-se, bând și spălându-și ochii cu agheasmă, din care a luat și acasă ca să bea și să se mai spele, spunându-i să aibă credință în Maica Domnului. Și așa făcând, peste trei zile a venit să-i mulțumească Maicii lui Dumnezeu arătând și ochii că s-au curățit și văd luminat.

Un altul care avea lepră, trupul lui findnumai bube, închinându-se cu credință și stropindu-se cu agheasmă a căzut lepra de pe trupul lui ca niște solzi și s-a curățit. Un boier a venit spunând că un fu al lui de trei zile numai prin aceea că răsufa se cunoștea că este încă viu, altminteri find ca un mort. Și rugându-se la această Icoană a Maicii Domnului, a luat agheasmă și s-a dus de l-a stropit, dându-i și în gură puțin ca să bea. Și îndată s-a ridicat copilul cu totul sănătos, copil pe care l-a adus tatăl său de s-a închinat la sfânta Icoană și a mulțumit Maicii lui Dumnezeu.

Acestea și altele multe – bolnavi de friguri, surzi, cu dureri de cap și de măsele, de ochi, de vătămături și feluri de boli – a tămăduit aceea sfântă Icoană, pe care părinții de la metoc nu le-au însemnat find copleșiți și obosiți de îmbulzeala poporului care cerea neîncetat a li se citi paraclise și rânduiala agheasmei încât nu puteau să țină cont de cine cu ce se folosește, și mai ales că orășenii îi amenințau că le vor opri Icoana acolo, zicând că a lor este findcă în Iași s-a făcut minunea cu zugrăvirea dumnezeieștilor ei Fețe. Acestea înțelegând părinții Nifon și Nectarie și văzând că se înmulțește poporul neîncetat, au ridicat cu grăbire sfânta Icoană și au plecat spre Sfântul Munte.
Deci plecând din Iași au venit cu sfânta Icoană în orașul Huși, dar și acolo mult s-au mirat cum a simțit poporul. Fiindcă seara târziu au sosit la Episcopie iar a doua zi până când s-a luminat tot orașul a simțit ca și cum le-ar f vestit cineva, episcopia umplându-se îndată de popor. Însă părinții au plecat degrabă temându-se ca nu cumva să fe opriți din porunca Mitropoliei, findcă, între timp, fusese înștiințat și domnitorul Cuza care era de părere ca sfânta Icoană să fe oprită în țară de vreme ce aici s-a petrecut minunea.
De acolo au mers în orașul Bârlad, ducând sfânta Icoană la casa doamnei Ecaterina Șuțu, care cu multă dragoste și cucernicie a primit venirea sfntei Icoane însoțite de părinți. Despre venirea lor afând protoiereul din Bârlad, i-a rugat pe părinți să aducă sfânta Icoană la catedrala orașului spre a i se închina tot poporul de acolo.

Și începând a i se închina mulțimea din acel oraș, sfânta Icoană săvârșea și acolo multe minuni, dintre care istorisim pe una mai însemnată:
În orașul acela era un dascăl foarte învățat și înțelept care avea la școala lui pe fii celor mai însemnate persoane de acolo, dascăl despre care bârlădenii spuneau că este foarte muncitor și cinstit, doar că nu merge la biserică decât numai la Sfntele Paști. Acela auzind de venirea sfntei Icoane, a trimis trăsura și i-a rugat pe părinți să aibă bunăvoința de a merge cu sfânta Icoană la casa lui. Însă părinții n-au voit, trimițându-i răspuns că mai cuviincios este să vină el la sfânta Icoană. Și astfel a trimis el trăsura în trei rânduri, pentru a merge părinții cu Icoana la el. De asemenea, mulți oameni i-au rugat și i-au îndemnat pe părinți să primească a merge cu Icoana la dânsul, pentru folosul sufetului lui. Deci când părinții au voit să ia sfânta Icoană și să o pună în trăsură s-a făcut deodată așa de grea încât a fost nevoie de patru oameni, care cu mare greutate au dus-o la trăsură. Și când au voit să o urce în trăsură a trăsnit așa de tare sfânta Icoană încât toți s-au spăimântat, caii de la trăsură au tresărit iar tocul Icoanei s-a desfăcut din toate încheieturile lui. Atunci au cunoscut toți că nu voiește Maica lui Dumnezeu să meargă acolo, și întorcând icoana înapoi, doi oameni au dus-o cu ușurință.

Tot atunci o doamnă evlavioasă și foarte bolnavă, afându-se la moșie departe de oraș, șovăia să se urce în trăsură spre a merge la sfânta Icoană temându-se să nu moară pe drum; acesteia i s-a arătat sfânta Icoană în vedenie de vis, poruncindu-i să se scoale degrab și să vină la Bârlad ca să ia binecuvântare de la sfânta Icoană. Și pe când se suia în trăsură îndată s-a afat desăvârșit sănătoasă, și venind la părinți le-a mărturisit zicând: „cu adevărat pe această sfântă Icoană o am văzut astă noapte în vis, zicându-mi să vin cât mai degrabă la Bârlad să mă închin ei înainte să plece, și acum iată sunt sănătoasă”.

De acolo au venit părinții cu sfânta Icoană la Galați și au pus-o în biserica sfnților Împărați. La această biserică lucra un pictor care, văzând îmbulzeala poporului la sfânta Icoană, s-a mâniat și a început a-i ocărî pe oameni numindu-i înșelați și proști, neînvățați și amăgiți, creduli la basmele călugărești, după cum zicea. Acestea bârfnd se uita el însuși cu obrăznicie la fața Icoanei ocărând pe oameni în gura mare. Atunci deodată Maica lui Dumnezeu, prin schimbarea feței sale l-a îngrozit așa de tare, încât s-a înfricoșat cu totul. În urma acestui fapt el însuși a început a propovădui poporului să creadă că sfânta Icoană e cu adevărat pictată cu minune dumnezeiască.

Plecării sfntei Icoane din Iași i-a urmat o preaslăvită minune care a uimit acel ținut: un evreu cu soția și cu copiii săi țineau un han din marginea drumului. Plecând pentru treburile negoțul său, acel evreu și-a lăsat la han soția și copiii împreună cu o slugă. S-a întâmplat însă că a murit acolo unde s-a dus, iar un prieten al evreului, îngropându-l, a luat marfa și banii rămași aducându-le soției celui mort, anunțându-i întâmplarea morții bărbatului ei. După plecarea acestuia, vrăjmașul a pus în mintea slugii s-o omoare pe evreică pentru a-i lua averea, după care să fugă de acolo. Deci, pândind o noapte în care evreica rămase singură cu copiii, a intrat la ea pe când dormea și a început a o amenința c-o va omorî dacă nu-i va da banii. Ea, văzând primejdia și că toate rugămințile nu foloseau la nimic, a scos și i-a dat tot ce avea numai să-și scape viața. Și luând sluga aceea banii și lucrurile, fu cuprinsă de îngrijorare, socotind că evreica are să descopere fapta celor ce vor trece pe la han, vădindu-l. Deci, pentru a f fără de grijă, a gândit să o spânzure. Și pe când pregătea spânzurătoarea, evreica plângând se ruga către dânsul să o lase în viață, fără însă a-l îndupleca. În acel moment evreica își aduse aminte de această minune a pictării sfntei Icoane, minune care străbătuse pretutindeni ca o bunăvestire, și, în strâmtoarea în care se afa, a început a se ruga ca o creștină, zicând: „Maica Domnului! Dacă cu adevărat chipul tău a fost pictat cu dumnezeiască minune, precum am auzit, izbăvește-mă de această primejdie și voi crede și mă voi boteza eu și toată casa mea”.

Acestea și alte multe zicând evreica cu mare plângere, sluga s-a apropiat de ea ca să o pună în ștreang. Dar socotind că este prea sus și nu o va putea ridica, a pus un scaun sub el și lațul la gât pentru a proba dacă vine bine. Dar călcând el strâmb, a sărit scaunul de sub picioarele lui rămânând el însuși spânzurat. Iar evreica văzând această minune a crezut cu toată casa ei și s-a botezat precum făgăduise.

La plecarea părinților Nifon și Nectarie cu sfânta Icoană din Galați, pe când porneau la drum, fața Icoanei s-a strâns, adică obrazul Maicii Domnului arăta ca brăzdat de valuri, ca asudat. Intrând apoi în vaporul austriac Loyd, care avea să-i ducă la Athos, chipul minunat al sfntei Icoane îi uimea pe toți câți se afau pe vapor, nu doar pe călătorii ortodocși, dar și pe marinarii austrieci, și unii și alții cinstindu-l și închinându-i-se.

Ajungând părinții cu sfânta Icoană la Sfântul Munte, la arsaua Schitului Prodromu, au trimis veste la Schit ca să se pogoare preoții îmbrăcați în veșminte, cu cântări și tămâieri, întru întâmpinarea sfntei Icoane. Și așa find dusă sfânta Icoană cu deosebită cinste în sunetul clopotelor a fost așezată în sfânta biserică unde poate f văzută și astăzi. Minunile sfntei Icoane au continuat și după aducerea ei la Sfântul Munte. La Schit se afa atunci un frate topit de boală cu numele Inochentie, care numai prin sufare se cunoștea că este viu, neputând mânca de trei săptămâni și nemaiputând vorbi. Însă de îndată ce sfânta Icoană a intrat în Schit, s-a trezit ca dintr-un somn și a cunoscut că a venit Maica lui Dumnezeu închipuită în Icoană. Deci a cerut să fe dus să se închine și el Icoanei. Și închinându-se, a grăit către sfânta Icoană acestea: „Maica lui Dumnezeu! De-mi este de folos să mai trăiesc, însănătoșește-mă, căci cred că poți. Iar dacă trăind mai rău mă voi strica, mai bine să mor acum decât să mă chinuiesc așa; fe voia ta; cum voiești Stăpâna mea și cum cunoști că-mi este de folos”. Acestea zicând el, s-a întors în chilia sa vesel și plin de duhovnicească bucurie. Îndată însă, fără să descopere pricina, a cerut cămașă curată ca să se primenească. Apoi a cerut să se îmbrace și în toate veșmintele monahale, căci era schimnic.

Și cerând împărtășirea Preacuratelor Taine – Trupul și Sângele lui Hristos Mântuitorul nostru – după ce s-a îmbrăcat și s-a împărtășit, nu trecu un ceas de când se închinase sfntei Icoane că și-a dat duhul. Un alt frate, pe nume Serghie, crezând minții sale, a fugit din Schit fără a spune nimănui, și s-a dus și s-a așezat într-o peșteră pustie cu gândul să se apuce de o nevoință mai mare. Și rugându-se el o dată după obicei, s-a pogorât deasupra capului său un luceafăr luminos și sta așa în vederea ochilor lui. Însă el își făcea canonul său. Apoi acel luceafăr atât de tare a trăsnit încât el a căzut la pământ și desăvârșit a amețit și a asurzit. Și după trei zile s-a deșteptat, însă desăvârșit surd și slăbit trupește. Cu toate acestea, cu ultimele puteri a venit la schit și a mărturisit întâmplarea. Aici ispita a continuat, căci părinții auzeau și înțelegeau ce le spunea el, dar din ceea ce spuneau ei el nimic nu auzea, înțelegându-se cu el doar prin scriere. Și făcându-li-se milă, l-au dus la sfânta Icoană înălțând cu deadinsul rugăciuni pentru dânsul. Și așa Maica lui Dumnezeu l-a vindecat, căci i-a venit auzul precum era mai înainte.

Altă dată, pe un meșter dintre cei ce lucrau la Schit, din judecățile nepricepute ale lui Dumnezeu, l-a apucat un duh necurat care foarte rău îl muncea. Și find adus înaintea sfntei Icoane, i s-au citit acatiste și paraclise, find izbăvit de acea neputință.
În Moldova s-au făcut multe alte minuni de către această sfântă Icoană, minuni care n-au fost consemnate findcă părinții Nifon și Nectarie n-au urmărit ca vestea despre acestea să se răspândească în popor, îndeajuns findu-le că au dobândit un asemenea neprețuit și scump odor pentru Schitul reîntemeiat al Înaintemergătorului care nu avea cu ce să se proslăvească. Dintre minunile consemnate unele au fost văzute cu ochii lor de unii dintre părinții noștri iar altele au fost istorisite de aceia care au dobândit folos de la această sfântă Icoană. Puținele minuni pomenite aici, întru slava Maicii lui Dumnezeu și spre folosul celor care vor să cunoască minunea pictării acestei sfnte Icoane, sunt o cuvenită datorie de credință și de mărturisire a faptului că Maica lui Dumnezeu pururea a săvârșit și săvârșește minuni până la sfârșitul lumii pentru bunătatea sa și spre întărirea celor ce cred și se închină ei cu credință și cu dragoste. Ziua pictării prin minune a sfntei Icoane a Maicii Domnului Prodromița a devenit zi de hram al Schitului românesc Prodromu de la Muntele Athos, prăznuindu-se de atunci în fecare an pe 12 iulie după calendarul vechi, imediat după praznicul sfnților Apostoli Petru și Pavel. De acest praznic este legată încă o minune a Preasfntei Născătoare de Dumnezeu, dovadă a ocrotirii cu care Stareța Muntelui Athos acoperă ca și cu o umbră sfntele locuri în care ea este cinstită și închinată.

Într-unul din acei ani, pe 10 iulie, pregătindu-se de hram, Schitul a rânduit câțiva părinți să se pogoare noaptea la mare, la arsana, pentru a pescui cu mrejele. Dar în timpul acesta al anului nimeni de la vreo Mănăstire, nici oricare alt pescar n-ar arunca mreje findcă știe că, apa find caldă și peștele înotând la suprafața apei, nu se prinde în mreje.

Însă părinții, trei la număr, au zis: „Noi să cercăm și să aruncăm mrejele și Maica lui Dumnezeu de va voi puternică este să-și prindă pește la Praznicul Sfnției Sale”. Unul dintre acești trei monahi, find îndoielnic, a îndrăznit a zice întru sine: „Să văd acum, dacă această Icoană a Maicii Domnului cu minune s-a pictat, după cum spun părinții, apoi să facă să se prindă pește la praznicul ei, în timpul acesta de vară, și atunci voi crede fără nici o îndoială”. Și așa au aruncat în mare cinci bucăți de mreje, de 50 de stânjeni fecare, și le-au lăsat în mare, nu trei ceasuri după obicei, ci cinci, ca să se pescuiască bine. După aceea au început a le scoate, însă nu găseau într-o bucată de mreajă decât patru–cinci peștișori, până la ultima mreajă. Iar când scoteau bucata cea din urmă au început acești părinți a cârti și a huli, zicând că Maica Domnului n-a voit să-și prindă pește la praznicul său; și păcat, ziceau, de osteneala pe care au făcut-o. Și cum scoseseră ultima mreajă mai mult de jumătate, iată, deși rămași fără de nădejde, Maica lui Dumnezeu nu i-a lăsat lipsiți, arătându-le minunea Sfnției Sale, căci într-un capăt de douăzeci de stânjeni de mreajă au scos 30 de ocale de pește.