Vigla este îndeobşte cunoscută ca un ţinut aflat la capătul Athosului, foarte sălbatic şi bântuit de vânturi. Aici, lângă peştera sfântului Athanasie şi-au clădit chilie în stâncă, fraţii Athanasie şi Nectarie – psaltul Sfântului Munte şi al întregului Orient. Este atât de primejdios ancorată chilia aceasta în peretele „Aftonului”, încât cred că dacă aş locui acolo, prima dată L-aş ruga pe Dumnezeu să-mi mai dea timp de pocăinţă şi să nu mi se prăbuşească pereţii! Cu toate acestea, întâiul psalt al Athosului de aici venea la fiecare priveghere să cânte în Prodromu. Şi era Nectarie Vlahul un „om smerit cu duhul”, care „credea şi pre cel bun şi pre cel rău”, niciodată mâhnind vreun suflet, iar când lăuda pe Domnul şi pre Maica Sa, „se grămădeau oamenii unul preste altul ca să-l vadă cântând”.

„Născut în anul 1807, în oraşul Huşi, numele din mirenie Nicolae, pronumit Creţu, tatăl Vasilie, maica Joiţa. Venit în Sfântul Munte în anul 1855; scufia au luatu-o în monăstirea Căldăruşani, călugărit în monastirea Neamţului şi mort în anul 1899, Noembrie 17. A trăit în Sfântul Munte 44 de ani, iar ai vieţii lui 92 de ani”.

Unii spun că s-ar fi născut pe la 1808 şi ar fi trăit în astă lume până la 1903, petrecând în nevoinţă aspră 95 de ani. Episcopului Sofronie Miclescu, care l-ar fi luat între 1840 şi 1842 la Episcopia Huşilor, i-ar datora mireanul Nicolae Creţu cunoaşterea tipicului şi a muzicii bisericeşti. Mai apoi ar fi fost cântăreţ la o biserică din Galaţi, de unde l-ar fi luat fratele său, Athanasie, care era deja închinoviat la mănăstirea Ciolanu. Mai apoi fac un pelerinaj în Athos şi Ierusalim, se întorc o vreme în Moldova, unde, la monastirea Neamţului, rasoforul Nicolae este tuns de către stareţul Neonil, primind numele de Nectarie. Nezăbovind mult în ţinuturile moldave pleacă amândoi în „grădina Maicii Domnului” (unii spun că au venit aici încă din 1845), pe care nu o vor mai părăsi niciodată.

„Sfinţia sa a fost cântăreţ bisericesc renumit în tot Sfântul Munte şi în tot Orientul. Era falnic, robust legat şi împodobit cu dar de la Dumnezeu – pentru acestea i s-a dus vestea în toate ţările creştineşti, încât alţii doreau să-l vază şi să-l auză cântând. Însă, unii din greci, zavistuind neamul românesc ziceau: cum se poate un vlah (că aşa zic ei românilor, loruşi zicându-şi romei) să aibă atâta putere de glas şi cu pronomiu de psalt. Ori noi nu mai ştim să cântăm pe Psaltichie şi cu glas, bârâiau zavisnicii, că trebuie să fie de neam grec, căci numai sfântul Ioan Cucuzel a fost Psalt şi Grigorie Pricana şi vreo câţiva cuvioşi.”

De fapt, spun prodromiţii şi profesorul Vasile Vasile (care s-a ocupat de compoziţiile cuviosului Nectarie), „al doilea Cucuzel al Athosului” s-a nevoit iniţial în schitul Sfânta Ana, însă pentru faptul că toţi îl făceau elin şi nu-l credeau că este român, atunci când a aflat că moldovenii s-au apucat să-şi facă schit, s-a mutat cât mai aproape de ei. Aşa a ajuns protopsaltul să se liniştească la Vigla.

„Aceasta scrie monahul român Varnava, închinoviat în monastirea Esfigmenului, când a făcut descrierea Sfântului Munte în anul 1856, că Psaltul Nectarie Vasilescu era pe acea vreme în putere şi cânta în toată splendoarea sa. Era robust la trup, faţa oacheşă, barba mare şi împlinită, îmbrăcămintea simplă şi de toţi folositoare, smerit cu duhul. La privegheri când intra în biserică nu mai ieşea fără de mare nevoie şi când cânta – am apucat de am văzut, fiind odată la hramul monastirei Lavrei sfântului Athanasie, în 5 iulie 1884 – se grămădeau oamenii unul preste altul ca să-l vadă cântând.

Toţi grecii ziceau: iar a început Nectarie Vlahul să cânte, că ştia greceşte desăvârşit a cânta şi a vorbi; şi multe cărţi de cântări a alcătuit şi tradus, care se găsesc în biblioteca schitului „Prodromu”. Iar la bătrâneţe se liniştea cu fratele său Athanasie în chilia Vigla, afară de Schit…În ajunul sărbătorilor peste săptămână şi sâmbăta veneau amândoi veneau amândoi în Schit: părintele Nectarie cânta, iară bătrânul şedea în strană ca un cuvios, având barba până la genunchi.

După încetarea din viaţă a părintelui Athanasie, la anul 1872, octombrie 28, părintele Nectarie cântăreţul a rămas liniştindu-se în locul lui până la anul 1884, urmând a veni în schit în fiecare ajun de sărbătoare; şi a cânta când avea poziţie. Ambii au avut totdeauna case (chilii) în Schit. Dar la anul 1884, monastirea Lavra, voind a-l acapara pe părintele Nectarie de a se alia cu grecii contra Schitului, i-au propus: de vrei să fii cu noi grecii să vii în monastire, unde vei avea toate la dispoziţie, iară de nu, să ieşi din sihăstria Vigla şi să te stabileşti în Schitul vostru. El le-a răspuns: eu sunt român şi voiesc să mor între fraţii mei români. Să îmi daţi voie 3 zile să îmi car bagajul de la sihăstrie şi pe urmă vă dau înscrisul cu care am cumpărat cu preţ de 1 liră turcească”.

Erau vremuri tulburi şi în Athos, fiindcă mănăstirile greceşti încă mai speraseră să recupereze fostele metoace luate de vodă Cuza, nădăjduind în noua stăpânire de la Bucureşti. Văzându-şi aşteptările înşelate, au început a face şicane athoniţilor români şi se vede treaba că nici Nectarie n-a fost scutit de intrigile elineşti.

„Aşa că, după 3 zile, aducând bagajul în Schit a dat înscrisul Lavrioţilor, şi Lavrioţii i-au dat lira înapoi. După acestea şi-a ales loc de linişte la mare, la casa de sus, unde a şezut de la 1884 până la moarte”.

A încercat smeritul cântăreţ să se liniştească şi în schitul Prodromu, însă trebuie să ne gândim că aici nu putea avea parte, în acele vremi, de haesichia, fiindcă vrednicii monahi români tocmai îşi construiau lăcaşul de rugăciune. Din aste pricini s-a retras părintele Nectarie „deasupra mării”, însă tot prinprejurul neamului său.

„Urmând rânduiala ca şi la Vigla, la sărbători venea la Schit, având rugăciunea în gând. Pentru aceasta, în anul 1896, diavolul, vrăjmaşul de obşte al omenirii, a vroit să-l omoare, dară nu a voit Dumnezeu una ca aceasta: Pogorându-se la mare ca să spele un prosop, iară diavolul nesuferindu-i rugăciunea în gând, l-a împiedicat şi a căzut prin pietre. A stat o noapte între pietre cu mâinile şi picioarele rănite, a doua zi au dat preste el părinţii, că nu putea nici să mai vorbească, fiindcă îl plouase toată noaptea şi (bătuse) şi vânt rece. Deci l-au luat de acolo şi l-au pus pe un mular şi l-au dus sus la Schit, în spital, unde a zăcut vreo 3 luni. Atâta a slobozit Dumnezeu ispită asupra lui.

În tinereţele sale a fost poftit de monastirea Ivirilor, ca să cânte de hramul Maicii Domnului (15 August), însă acolo se mai găseau şi alţi monahi cântăreţi din Munte, precum şi mireni de afară. Însă un mirean grec cântăreţ i-a luat locul întâi, din dreapta, iar părintele Nectarie Psaltul a (luat strana) din stânga şi au început cântările de toată noaptea. Părintele Nectarie însă, cu darul pe care îl avea de la Dumnezeu, l-a acoperit pe mirean la slavoslovie, că atunci nu îi da pauză, încât mireanul, din multa sforţare ambiţioasă – că şi-a pus toată puterea – i-a dat sângele pe nas şi a simţit o durere în piept. Şi aşa biruit fiind s-a retras mireanul şi călugării greci s-au smerit din cauza aceasta.

Avea glas organic dulce, lung şi puternic, care umplea toată biserica. Şi nici nu se cunoştea când cânta, că stătea drept, fără şovăire sau gesticulare, uitătura peste mare, nu încoace şi încolo. Doamne ce zile bune am apucat! Ce cuvioşi părinţi, ce dragoste, ce smerenie!… O veacuri, cum vă strecuraţi pe nesimţite, şi zilele omului se restrâng ca funia la stejar! Ce schimbări în zilele de astăzi, reci şi fără dragoste! Nu se caută alta decât slava deşartă şi interesul particular! Nimic duhovnicesc! Şi unde ajung aceşti oameni, împrăştiaţi în toată lumea, şi pre ei se păgubesc şi pre alţii îi smintesc! Bisericile sunt sărace şi ruinate. Iară omul gâlcevitor şi pretenţios, acela nu lucrează faptă bună şi dreptate!”

Ferice de monahul Irinarh Şişman că a putut să întâlnească astfel de români smeriţi, măcar în tinereţile sale!

„Iară părintelui Psaltu Nectarie schimonahul nu îi auzeai gura, tăcea şi credea şi pre cel bun şi pre cel rău. Niciodată în viaţa lui nu l-am văzut tulburat sau să mâhnească vreun suflet. O vorbă spunea şi alta nu mai sporea, iară dacă cumva se întindea la vorbe deşarte, se făcea că tuşeşte, sau că a uitat ceva, se făcea că caută până ieşea afară şi se ducea la chilia sa. Pentru aceasta a atras dragostea tuturor părinţilor şi fraţilor.

Voiam să-l fotografiem, dar nu voia. Într-una din zile a venit în Schit un fotograf, pentru fotografiat schitul şi părinţii. Părintele ieromonah Pimen Ploieşteanu-, fără ca să ştie cuvioşia sa, i-a zis că i-a venit un mare prieten cunoscut sus la arhondaricul cel mare şi să-şi pună rasa cea bună şi culionul cel nou, să îşi pieptene părul şi barba frumos.

Şi mergând acolo l-au pus să şadă drept pe scaun, iar fotograful l-a scos (pozat)  fără ca să ştie el. Şi după ce i-au arătat poza spuindu-i, unde nu se văita el: Dă măi frate! Să mă pozez eu acum bătrân ca tinerii! Însă părinţii l-au mângâiat, să se facă în pace, ca să avem şi noi poza cuvioşiei sale după moarte. Şi aşa s-a făcut în pace…”

Iară fotografia a rămas mănăstirii Prodromului şi eu, fiindcă mi s-a părut că-i văd în ochi plânsul păcatelor, am întrebat cine este călugărul din fotografie?

Cel mai mare cântăreţ al românilor şi al Orientului, mi-a răspuns monahul prodromit…

George Crasnean