Doamne Dumnezeule! Am crezut că Gavriil va scrie despre mine, iară nu eu despre el!

Părintele Gherasim (Gavriil) a fost un om tare „frumos”. Și foarte… călugăr. Atât de călugăr cum puțini cunosc eu: și printre români dar și printre celelalte neamuri ale credinței noastre. Mie mi-a lăsat un gol dureros plecarea lui (și cred că și altora) dar în timp, se va vedea lipsa lui în chiar monahismul nostru athonit.

Gherasim monahul a fost tânăr toată viața. (Zicea că „tinerețea este perioada cea mai plină de bucurie și frumusețe și dacă i-o poți oferi lui Dumnezeu, ești ca îngerii”. A avut acea înfocare a tinereții până în ceasul din urmă când s-a dus să se întâlnească cu avva Petroniu, Macarie și Nectarie – bătrânii Prodromului pe care i-a iubit și de la care a învățat multe despre călugărie și mântuire. Am petrecut cu el multe seri (chiar și nopți) în arhondaricul nou povestind despre ei și depănând amintiri comune. (El a fost cel care mi-a spus zicerea părintelui Petroniu: „Atât de des să ieși din mănăstirea ta, încât cei care te întâlnesc să te întrebe: De unde ești părinte?”). Despre părintele Nectarie spunea (și el) că era ca „unul din acești mici copii” care vor intra în Împărăția cerului și că „a furat startul” – adică a plecat la Domnul fără ca cineva să bănuiască că va face asta înaintea părintelui Iulian (pentru care se lăsase un loc de veci în cimitir). Și iată că acum „a furat și el startul”, căci a luat ultimul loc din cimitirul schitului – cel păstrat… tot pentru avva Iulian! (Cum e viața asta? Părintele Gherasim se gândea cu disperare la momentul purcederii bătrânului Iulian din viața asta pământească și zicea într-una: Oare ce-o să mă fac când va pleca „bătrânul”? Și uite că bătrânul e bine, la cele 97 de primăveri ale sale, iar Gherasim e în groapa lui! Adevărată e zisa părintelui Iulian: „Mai multe piei de miei sunt pe gard decât de oi bătrâne”!)…

Odată, demult, fratele Gavriil a aflat de la părintele Nectarie (Dumnezeu să-l odihnească!), că eu trec printr-o perioadă mai grea și că sunt în lipsuri și atunci m-a căutat prin schit și m-a certat: „Bine frate! Păi noi nu suntem familia ta? De ce nu mi-ai spus că-ți lipsesc banii? Să nu pleci cumva din schit până nu mă întorc eu!” – mi-a dat el de grijă. Și a plecat val-vârtej (cum îi era obiceiul!) către chilia sa. L-am așteptat chiar în poartă și a venit deîndată cu un plic (în care am bănuit că a pus bani) pe care l-am băgat repede în buzunar, l-am îmbrățișat și am plecat la drum. Pe drum am deschis plicul și am găsit în el… zece euro! Peste câtăva vreme, când iarăși ne-am întâlnit la schit, i-am spus: „Gavriile, ce să fac eu în lume cu zece euro?”. Dar el, foarte serios, mi-a răspuns: „Ți-am dat toți banii mei!”… M-a „rupt” la inimă – și atunci și acum, când îmi aduc aminte, cu drag, de el!

A fost un monah pe care cu greu îl va înlocui cineva – fie el român, ori de alt neam. Căci cu el puteai grăi despre dogme și canoanele Pidalionului, despre Rainer Maria Rilke, despre Părinții pustiei, despre Rafail Noica (căruia i-a tradus în greacă Cultura Duhului), despre rime și stihuri, despre Limonariu ori Apanthisma, despre Rânduielile mari și mici, dar și despre orice necaz care te împovăra și căruia nu-i deslușeai pricina. Despre toate acestea și încă multe altele puteai discuta cu dânsul – dar numai cu împătimire mare, căci altminteri nu putea. Așa era el: punea suflet în tot ceea ce făcea. Într-atâta încât atunci când l-am luat cu mine drept tălmaci la gheronda Parthenios (starețul mănăstirii Sfântul Pavel), plângea când îmi traducea ce grăia bătrânul… (De altfel, nici n-am putut transcrie interviul pentru Lumea monahilor din cauza plânsului său și a trebuit să mă întorc la Prodromu ca să-mi mai traducă odată zicerile părintelui Partenie).

Părintele Gherasim a știut că va muri. Dumnezeu i-a dat semn. Iar el i-a dat semn mamei sale – căci a sunat în Maramureș și i-a spus că va pleca la Domnul în acea săptămână! (Ce va fi fost în sufletele lor atunci, doar Dumnezeu știe! Să-ți spună copilul tău că moare în câteva ceasuri…). Cu trei zile mai – nainte de plecare s-a spovedit la părintele Ioil (ieromonahul care avea să-i ducă crucea), mărturisindu-și păcatele din pruncie și până la cei patruzeci și doi de ani ai săi. S-a împărtășit la praznicul Cuvioasei Parascheva, miercuri 27/14 octombrie. Două zile mai târziu, a adormit în pace: cu el, cu toți frații schitului (de la care și-a cerut iertare) și cu Dumnezeu. Petrecuse în această lume patruzeci și doi de ani, dintre care treizeci, lângă Dumnezeu…

Domnul să te îmbucure acolo unde ești acum Gherasime, la fel cum ne-ai bucurat și tu sufletele în vremelnica ta viață pământească…