(Pateric)

N-am ştiut că nu m-am spovedit vreodată până ce nu mi-a rânduit Domnul să intru ieri, pe-nserat, în chilia unui duhovnic athonit!

Am bătut la uşă şi-am intrat, ştiind că bătrânul te primeşte fără să mai aştepţi binecuvântarea lui. O chilie albă, o lumânare pâlpâindă-ntr-un sfeşnic bătrân, pe masa plină de cărţi vechi şi sfinţite de rugăciunile celor ce le-au cetit cu inima frântă şi duhul umilit… Într-un colţ, lângă geamul mic, tăiat aspru în zidul bizantin, aplecat în singurul scăunel pe care-l conţinea chilia, un bătrân monah cu barba albă ca un fuior de gânduri golite de patimi, asculta mărturisirea unui basarabean ce se căia cu amar pentru păcatele sale. Asculta este un fel de a spune, pentru că de fapt bătrânului monah îi şiroiau lacrimile pe patrafirul ce se cutremura de plânsul în hohote al căitului creştin de peste Prut! Plângeau amândoi şi mi s-a părut în clipa aceea că şi Dumnezeu ar fi putut plânge de amarul lacrimilor pocăinţei lor!

Iată fericita întristare, am gândit şi mi-am dat seama că e cu neputinţă să te apropii de Dumnezeu prin reflecţii teoretice, iar de verşi lacrimi în vremea pocăinţei cred că e semn că Duhul s-a atins de ochii tăi…

Răvăşit, l-am lăsat pe basarabeanul credincios întru lovirea sufletului său şi am închis încet uşa chiliei în urma mea, plângând pentru că nu puteam plânge…

Prodromu, 24 iulie 2009, la ceas de seară
(20 martie 2023: Așa spovedea avva Iulian Prodromitul…).