Părintele nostru Nectarie a trecut la Domnul în ziua cea luminată a Sfintei Învieri, bucurându-se de împărtăşirea cu Sfintele Taine şi bucurându-ne şi pe noi cu inima lui bună şi sufletul lui împăcat.

Povestea vieţii lui a început pe 12 noiembrie 1934 în lumea cea de sus a Moldovei, în satul Hangu din ţinutul Neamţului. S-a născut într-o famile de oameni harnici şi dreptcredincioşi, de care-şi va aminti cu drag toată viaţa. Tata Gheorghe l-a învăţat din fragedă pruncie să nu umble cu vicleşug şi să fie harnic – deşi el, Niculae a lui Lazăr, îşi amintea că tare i-a fost greu să se dea pe brazdă, fiind din fire mai năstruşnic. Aici şi-a făcut loc mama Parascheva în viaţa lui, care l-a învăţat să fie ascultător, că „aşa o să-i ajute Dumnezeu în viaţă”.

Tinereţea şi-a petrecut-o pe lângă ai săi, lucrând din greu la câmp şi la lemne, în pădure, fiindcă tatăl său s-a întors din război bolnav de picioare. Trebuind să muncească din greu la ridicatul lemnelor a făcut, la numai 18 ani, o „cădere de şale” – care aveau să-l doară mai apoi toată viaţa.

În 1957, a 23 de ani şi „cu armata făcută”, a intrat în mănăstirea Sihăstria – în care a şi devenit rasofor. Fiind dăruit de Dumnezeu cu glas frumos, bătrânii monahi l-au pus să cânte la strană – cu toate că el se necăjea că nu ştia tipicul şi nici cântările pe note. Încet-încet însă şi cu multă râvnă, a dobândit părintele aşa o pricepere într-ale psalticii încât multora dintre părinţi le-a părut rău după el atunci când, cu voia lui Dumnezeu şi împreună cu Duhovnicul Iulian, au plecat în Sfântul Munte.

În 1977, în vremea venirii lor, Laccu era cel mai părăsit schit româneasc athonit. Îngrijindu-se să nu piară făclia neamului nostru dintr-acele locuri, părintele Neofit Negara – ultimul mare vieţuitor de acolo – l-a chemat pe părintele Iulian să slujească în schitul Laccu, iar pe părintele Nectarie l-a trimis la Provata – unde i-a slujit pe amândoi bătrânii chilioţi: Visarion şi Veniamin.

Părintele a locuit în chilia ieromonahului Veniamin, „Sf. Ioan Teologul” („Cucuvino”) – pe care a şi moştenit-o după ce bătrânul a trecut la Domnul. Dorind însă a se retrage la Schitul Românesc Prodromu, a dăruit chilia unor fraţi ai noştri basarabeni – care o au în stăpânire şi în ziua de astăzi.

Eu am vieţuit împreună cu părintele Nectarie din 1974, de la Sihăstria şi nădăjduiesc că şi în veşnicie ne vom întâlni, cu mila lui Dumnezeu şi Acoperământul Maicii Domnului. Şi ca frate începător fiind încerca, în felul său blând, să-i atragă pe toţi către biserică, să nu ocolească strana: nici cântările, dar nici citirile – pe care stăruia să le cuprinzi cu mintea de fiecare dată.

Spunea că oricâtă oboseală ne-ar aduce ascultările să nu lăsăm dragostea către biserică, pentru că doar aşa vom atrage harul şi dragostea lui Dumnezeu asupra noastră. În tinereţe chiar mi se părea că mă găseşte „numai pe mine” să citesc la Psaltire (şi chiar îmi stătea pe limbă să-i spun asta uneori!), deşi eram ostenit peste măsură. Mai târziu însă, mi-am dat seama că Dumnezeu însuşi era Cel care-l trimetea după mine şi-mi pregătea astfel creşterea duhovnicească. El îmi spunea mereu că ascultarea, osteneala fizică şi cea duhovnicească trebuie să meargă toate deodată, altfel se poate să ajung la neizbândă. De multe ori m-am folosit văzând curajul său în ispite, şi am putut astfel să mă încredinţez că şi acestea sunt îngăduite de Dumnezeu spre folosul nostru. Oricât de mare ar fi fost ispita sau supărarea, vorba lui era mereu „dreasă cu sare”, căutând ca nu cumva să supere pe cineva. Iar de simţea că a greşit cuiva, nu lăsa niciodată să „apună soarele peste mânia sa”, ci îşi cerea iertare într-aceeaşi zi. Era cuceritor de simplu şi bun şi de aceea nu puteam să-i refuz nici acum, stareţ fiind, vreuna din micile sale dorinţe (îndreptăţite de cele mai multe ori!). Şi astăzi – în suferinţă fiind – m-a înduioşat până la lacrimi atunci când a găsit şi pentru mine un zâmbet recunoscător…

Împreună cu părintele Iulian Duhovnicul, au curăţat şi cutreierat cărările acestui capăt de Munte, au slujit liturghii în multe aşezăminte şi chilii pustniceşti, bucurându-se întru Domnul de multe haruri şi daruri.

Dacă s-ar întreba cineva ce-l făcea unic în felul său pe părintele Nectarie, răspunsul ar veni imediat şi neîndoielnic: inima lui simplă şi curată, ce nu ştia de viclenie. Bunătatea lui şi simplitatea vieţuirii sale l-au făcut iubit de toţi: de la cei mai aspri iconomi până la cel din urmă frate. Cu graiul său domol şi vorbele sale de duh reuşea să aducă un zâmbet fiecăruia dintre fraţii pe care i-a şi slujit cu mâinile sale harnice până la bătrâneţile sale cărunte.
Şi chiar dacă a îmbătrânit, glasul său nu şi-a pierdut din frumuseţe, doar că îl mai lăsau puterile la strană. Nu ne-a lăsat însă lipsiţi de poveţele şi sfaturile sale; uneori mai încântându-ne chiar cu câte un tropar sau o stihiră.

El s-a străduit – având şi părinţi îmbunătăţiţi de la care a putut să înveţe – să fie unul dintr-acei călugări din vechime, aspri cu ei dar blânzi cu ceilalţi.
Şi aşa a trecut părintele Nectarie printre noi şi prin lume, cu o smerenie călugărească foarte firesc îmbrăcată, folosindu-se (fără patimă) şi de cele vechi şi de cele mai noi ale lumii acesteia, mulţumind lui Dumnezeu şi fraţilor pentru toate. Ştia să te îmbucure şi să se bucure ca un copil de orice dar, oricât de neînsemnat ar fi fost, folosindu-ne astfel pe noi toţi cu mulţumirea lui întru toate.

Ne vom aminti mereu de clipele acestea de după Înviere, când facem ultmul drum împreună cu părintele Nectarie – pe care ştiu că-l vom purta în suflete împreună cu ziua aceasta de Paşti.

Fie-ţi ţărâna uşoară părinte Nectarie şi să moşteneşti raiul dimpreună cu sfinţii pe care atâta i-ai iubit! Iar Maica Domnului, care te-a primit şi te-a răsădit în Grădina ei să-ţi fie bună mijlocitoare înaintea lui Dumnezeu! Amin!

Acestea au fost cuvintele stareţului Prodromului spuse cu dragoste la căpătâiul unui monah alături de care s-a nevoit mai bine de patruzeci de ani (!) şi pe care l-a preţuit mult pentru curăţia inimii sale.