Sfânta şi marea Luni ne pune înainte blestemarea smochinului neroditor (Mt. 21,19-20) şi istoria lui losif cel Preafrumos.

Din aceste pilde se desprind două înţelesuri paralele: unul istoric, privind poporul evreu în aşteptarea primei veniri a lui Mesia; altul duhovnicesc, eshatologic, privind pregătirea şi aşteptarea celei de a doua veniri a Mirelui.

Cămara cea împodobită a Mântuitorului in care trebuia să intre Israil este Biserica lui Hristos. N-a intrat însă în ea pentru două mari păcate, pe care le pomeneşte Domnul în Vinerea Mare (Utrenie): „Două lucruri şi rele a făcut fiul Meu cel întâi-născut, Israil: pe Mine, izvorul apei vieţii, M-a răstignit pe lemn, iar pe Varava 1-a cerut şi 1-a slobozit”.

Primul este sterpiciunea, nerodirea: a părăsit apa vieţii, cuvintele Evangheliei, şi şi-a săpat puţ sfărâmat, adică tâlcuirile strâmbe ale formalismului Legii. Pilda smochinului are în vedere, în primul rând, această sterpiciune a Sinagogii. Nu era timpul roadelor, nu se coborâse Duhul Sfânt, dar era stearpă, nu avea semne de rodire. Refuzul net al Evangheliei şi înţelenirea în formalismul Legii i-a adus blestemul şi uscarea: „Să nu mai rodeşti In veac”.

Celălalt păcat al lui Israel este desfrânarea. Mesia venise în primul rând pentru oile cele pierdute ale casei lui Israil. Acesta era chemat să intre întâi în cămară, Mirele Hristos la dânsul venise. Or, Israil s-a lepădat de adevăratul său Mire şi a preferat pe Varava, un tâlhar. De aceea Biserica îl numeşte: „Adunare vicleană şi desfrânată care n-a păzit credinţa bărbatului său „.

losif, din seminţia lui Israil, este o pildă de curăţie şi de credincioşie faţă de stăpânul său; a ales închisoarea decât să se învoiască la momelile desfrânate ale egiptencei.

Cele două păcate ale lui Israil sunt de-a pururi piedică la intrarea în cămara de nuntă a Mirelui Hristos. Smochin neroditor este şi tot sufletul care nu se adapă din Izvorul vieţii, Hristos, şi nu aduce rodul duhovnicesc al Evangheliei. Mântuitorul de-a pururi flămânzeşte de mântuirea noastră şi caută la noi rodul faptelor celor mântuitoare şi neaflându-1, ne blestemă cu uscarea, făcându-ne materie pentru focul gheenei. De aceea, Vecernia de luni ne îndeamnă: „Temându-ne fraţilor, de pedeapsa smochinului celui uscat pentru nerodire, să aducem roade de pocăinţă lui Hristos, Cel ce are mare milă”. Rodnicia de fapte bune este o datorie, potrivit cu puterea harului primit la Sf. Botez, precum teologhiseşte şi îndeamnă Marcu Pustnicul: „Qmule, care ai fost botezat în Hristos, dă numai lucrarea pentru care ai luat puterea”. Aceasta este haina sufletească cu care se poate intra în cămara vieţii de veci.

Preafrumosul losif e pomenit pe de o parte pentru curăţia lui, pe de alta, pentru că este icoană a Mântuitorului. Aşa cum losif fusese vândut de fraţii săi cu gând ucigaş, dar mai apoi se făcuse izbăvitorul lor, hrănindu-i cu pîine în vremea foametei, tot aşa şi Mântuitorul Hristos a fost vândut şi dat la moarte de neamul Său, dar S-a făcut mântuire lui Israil şi întregului neam omenesc, hrănindu-ne cu pâinea cea cerească a Preacuratului Său Trup.

Dar losif este „preafrumos” nu prin frumuseţe trupească, ci prin frumuseţea curăţiei sale. Curăţia, întreaga înţelepciune, cum o numesc Părinţii, este o numire cuprinzătoare a tuturor virtuţilor, semnul credincioşiei statornice faţă de Dumnezeu. De aceea, tot păcatul este întinare, necurăţie, desfrânare, întrucât omul păcătuind, părăseşte pe Mirele cel adevărat, pentru care a fost creat, şi aleargă la diavolul cel necurat.

Slava de la stihoavna Utreniei teologhiseşte minunat despre înţelesul duhovnicesc al curăţiei:

„A doua Evă aflând şarpele pe egipteancă, se nevoia să vâneze pe losif prin cuvinte de momeli. Iar el, lăsându-şi haina, a fugit şi a scăpat de păcat. Şi gol fiind, nu s-a ruşinat, ca şi cel dintâi-zidit mai înainte de cădere…”.

Adam şi Eva au fost creaţi de Dumnezu „goi «i nu se ruşinau” (Gen. 2, 25) şi aşa fiind, erau ca întreaga făptură, frumoşi foarte, în ce stătea golătatea lui Adam? Omul în Rai, zice Sf. Maxim, ducea o viaţă simplă, nemeşteşugită, nu avea nevoie de îmbrăcăminte, deoarece din pricina nepătimirii ce avea nu se temea de ruşine, înainte de cădere, el nu era tras încoace şi încolo de pornirile stricâcioase şi contrarii ale trupului, ci era mereu gol şi liber de prefacerea necontenită având o aşezare trupească simplă şi neînvrăjbită. (Ambigua).

După cădere însă, primilor oameni li s-au deschis ochii, au cunoscut că erau goi, s-au ruşinat, şi-au făcut acoperământ de frunze şi s-au ascuns (Gen. 3, 7-10). Iar după blestem, Dumnezeu le-a făcut îmbrăcăminte de piele şi apoi i-a scos din Rai.

De atunci, goliciunea trupească era mereu ruşinoasă pentru om, aducându-i aproape de prima cădere, de păcat. Când însă biruieşte păcatul şi ajunge la nepătimire, golătatea nu mai este ruşinoasă. „losif gol fiind, nu s-a ruşinat ca şi Adam înainte de cădere”. Mulţi pustnici şi oameni ai lui Dumnezeu (de exemplu Sf. Maria Egipteanca) au trăit goi şi nu se ruşinau, golătatea lor fiind semnul de nepătimire şi pricină de laudă.

De fapt, omul în Rai nu era gol desăvârşit; era îmbrăcat în veşmântul harului nepătimirii, iar golătatea cea din afară pentru el nu avea înţeles. Tot aşa omul duhovnicesc, chiar dacă trupul este gol, el este îmbrăcat cu haina virtuţii şi golătatea trupească este uşor de purtat. Păcatul, lipsindu-ne de îmbrăcămintea harului, ne dă simţământul goliciunii ruşinoase, de unde nevoia instinctivă a omului de a-şi acoperi goliciunea trupească.

Oare în dezgolirea trupească pe care o întâlnim tot mai des la omul de azi, nu cumva se vădeşte, inconştient, nostalgia omului după goliciunea cea cinstită dinainte de cădere? Dar ea, lipsită de cinstirea virtuţii, i se întoarce in păcat şi spre mai mare ruşinare.

Nerodnicia virtuţii şi necurăţia sunt păcatele cele mai mari care ne lipsesc de cămara cea împodobită a Mântuitorului. Dimpotrivă, pentru a putea intra împreună cu El, trebuie să ne agonisim asemănarea cu El, prin dăruire totală în slujirea Lui şi prin desăvârşita curăţie. Aceasta este prima lecţie a sfintei şi marii Luni.

Mai există insă o primejdie. Apostolii, mergând spre Ierusalim, socoteau că acum este momentul inaugurării mult doritei împărăţii mesianice, care avea să fericească pe Israil printre celelalte neamuri. De aceea, cererea celor doi fii ai lui Zevedei, de a sta de-a dreapta şi de-a stânga, asupra căreia stăruie de asemenea sfânta şi marea Luni: „Doamne, nepricepându-se mama fiilor lui Zevedei, pentru taina cea nespusă a rânduielii Tale, a cerut de la Tine ca să dăruieşti fiilor ei cinstea împărăţiei celei vremelnice…” (Utrenia).

Dacă cele două păcate de mai sus au primejduit sinagoga, de acesta din urmă au fost primejduiţi cei mai aproape ai Domnului, ucenicii, Biserica Sa. Mântuitorul însă ne arată că această înţelegere este străină de Dânsul… „Ci Tu, învăţând pe ucenicii Tăi, le-ai zis să nu se asemene păgânilor, ca să stăpânească pe cei mai mici…  ci cel mai mare dintre voi să fie slujitor tuturor. Că şi Eu însumi am venit ca să slujesc lui Adam celui ce sărăcise, şi să-Mi dau sufletul răscumpărare pentru mulţi…”

Slava şi bogăţia, la care râvneau ucenicii şi în care veacuri de-a rândul s-a desfătat Biserica cea pământească, nu sunt în duhul învăţătorului Care, bogat fiind şi Stăpânul a toate, de voia Sa a sărăcit şi a luat chip de rob şi a venit nu ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să se dea răscumpărare pentru lume. Sărăcia şi smerenia slujitoare a aproapelui cu care s-a îmbrăcat Mântuitorul, abia în veacul de acum Biserica începe să le descopere în adevărata lor lumină. Cât de anevoie unele adevăruri majore se impun atenţiei oamenilor! Pildele nu au lipsit, căci Biserica de multă vreme cinsteşte astfel pe Cuvioşii săi: „Cuvioase Părinte, glasul Evangheliei auzind. bogăţia şi slava întru nimic le-ai socotit şi tuturor ai strigat: iubiţi pe Dumnezeu şi veţi avea dar veşnic. Nimic să nu cinstiţi mai mult decât dragostea Lui şi atunci când va veni întru slava Sa, veţi avea odihnă cu toţi sfinţii  ” Sărăcia, smerenia şi dragostea de Dumnezeu sunt podoabele care ne deschid larg uşa cămării celei împodobite a Mântuitorului.

UŞILE POCĂINŢEI – meditaţii duhovniceşti la vremea Triodului, Parintele Petroniu Tanase