Sfinte, mântuitoare şi înfricoşate, numeşte Biserica Patimile Domnului. Sfinte, pentru că Cel ce le-a răbdat este Sfântul Sfinţilor, Sfinţenia însăşi; mântuitoare, pentru că ele sunt preţul cu care Domnul a răscumpărat neamul omenesc din robia păcatului; înfricoşate, pentru că nu poate fi ceva mai cutremurător, mai înfricoşat decât ocara, ruşinea şi batjocura pe care făptura le-a aruncat asupra Făcătorului şi Dătătorului de bine, Care pe toate le-a răbdat până la moarte, rugându-Se pentru călăii Săi. Insăşi făptura neînsufleţită se cutremură şi se revoltă în faţa acestei nemaipomenite fărădelegi.

Cina de Taină din foişor este totodată şi Cina despărţirii: „De acum, să faceţi acestea întru pomenirea Mea”. De acum, Domnul nu va mai gusta decât oţet şi fiere şi cu gustul lor va muri; şi nu se va mai odihni decât în sabatul cel mare al mormântului.

După Cină, Mântuitorul va fi coborât cu ucenicii pe drumul roman care se vede şi astăzi, spre Siluan, şi de aici pe Valea Chedronului au ajuns în Grădina Ghetsimani, unde adesea mergea să se roage.

In faţa Sfântului Altar din Biserica Mare, care se află acum în Grădina Măslinilor, se întinde o lespede mare, colţuroasă, piatra pe care s-a rugat Domnul în această noapte, cu lacrimi şi sudori de sânge, şi pe care omenirea nu va înceta până la sfârşitul veacului s-o spele cu lacrimile căinţei şi ale recunoştinţei. Iar afară, lângă Biserică, mai sunt încă opt măslini uriaşi, odrăsliţi din tulpinile celor ce au fost martori agoniei Domnului.

In primele veacuri, creştinii din Ierusalim se adunau la foişorul Cinei, de unde mergeau, pe rând, la toate locurile Sfintelor Patimi, în fiecare loc se citeau cuvintele Evangheliei respective şi se retrăia înfricoşata dramă. Poporul ascultând, plângea şi se tânguia, iar în Vinerea Mare, când se citea Evanghelia de la Ghetsimani şi Golgota, strigătele şi suspinul lor erau aşa de mari, că se auzeau până la zidurile oraşului.

Până astăzi, la Ierusalim se urmează această sfântă tradiţie. Ceasurile de vineri dimineaţa se citesc în biserica de la fostul Pretoriu, unde a fost judecat şi condamnat Domnul; dedesubt se află temniţa celor osândiţi şi lespedea găurită, unde au stat sfintele picioare ale Domnului, pe care mulţimea de pelerini o spală cu lacrimi în aceste zile. Apoi, se face o procesiune pe Calea Durerii, pe uliţele pe care a purtat Domnul Crucea osândei. A rămas ca mărturie, in piatra zidului, urma mâinii Domnului, cu care S-a sprijinit, căzând sub povara păcatelor noastre şi pe care m-am învrednicit şi eu, nemernicul, a o săruta. Slujba se încheie la Golgota, locul răstignirii… La noi, slujba Sfintelor Patimi începe joi seara, cu slujba celor douăsprezece Evanghelii, care ne aduce aminte de rânduiala primelor veacuri creştine. Evangheliile alese de la cei patru evanghelişti se citesc încadrate de citiri şi cântări, care sunt introduceri şi comentarii la textele ce se citesc.

In chip firesc ele stăruie îndelung asupra smereniei negrăite şi pogorârii (kenozei) celei necuprinse de minte, a Domnului. „Cel ce se îmbracă cu lumina ca şi cu o haină, stat-a gol la judecată, şi a primit palme peste obraz, din mâinile pe care le-a zidit” (Antifon 10). „Astăzi a fost spânzurat pe lemn, Cel ce a spânzurat pământul pe ape; cu cunună de spini a fost încununat împăratul îngerilor, cu porfiră mincinoasă este îmbrăcat Cel ce îmbracă cerul cu nori…” (Antifon 15). „Fiecare mădular al sfântului Tău trup a răbdat ocară pentru noi; Capul, spini, faţa, scuipări, obrazul, loviri cu palme, gura, gustarea oţetului cel amestecat cu fiere, urechile, hulele cele păgâneşti, spatele, biciuiri, şi mâna trestie, întinsorile a tot trupul pe cruce, şi cuie, încheieturile şi coasta suliţă, „(la Laude).

De aceea „toată făptura s-a schimbat de frică, văzându-Te pe Tine, Hristoase, pe Cruce răstignit; soarele s-a întunecat şi temeliile pământului s-au cutremurat, toate au pătimit împreună cu Tine, Cel ce ai zidit toate; Cel ce ai răbdat de voie pentru noi, Doamne, slavă Ţie” (Stihoavna).

Dar mai fără de măsură s-a sfărâmat inima Maicii Preacurate: „Văzând mieluşeaua, Măria, pe Mieluşelul său tras spre junghiere, mergea după El zdrobită, împreună şi cu alte femei, strigând aşa: Unde mergi, Fiule? Au doară este iarăşi altă nuntă în Cana, şi acolo Te grăbeşti acum, ca să le faci lor vin din apă? Spune-mi un cuvânt, Cuvinte, şi nu mă trece cu vederea tăcând!” (Icos).

Şi iarăşi: „Văzându-Te pe Tine, Cuvinte, spânzurând pe Cruce, Fecioara cea fără prihană, tânguindu-se cu milă ca o maică, s-a rănit la inimă cu amar, şi suspinând cu durere din adâncul sunetului, zgâriindu-şi obrazul, se chinuia… „(Stihoavna).

Legiuitorii lui Israil şi poporul cel necredincios s-au arătat mai împietriţi decât pietrele şi „au pironit pe Cruce pe Cel ce le-a tăiat marea cu toiagul şi i-a povăţuit în pustie; au adăpat cu fiere pe Cel ce le-a plouat mană în pustie de mâncare” (Antifon 6).

Insuşi Domnul îi întreabă cu mâhnire şi nedumerire: „Poporul meu, ce am făcut vouă? Sau cu ce v-am supărat? Pe orbii voştri i- am luminat, pe cei leproşi i-am curăţit, pe cei morţi i-am înviat! Poporul meu, ce am făcut vouă? Şi cu ce Mi-aţi răsplătit? în loc de mană, cu fiere; în loc de apă, cu oţet; în loc să Mă iubiţi, pe Cruce M-aţi pironit!” (Antifon 12). Şi încheie: „Două lucruri şi rele a făcut fiul Meu cel întâi-născut, Israel: pe Mine, Izvorul apei vieţii, M-a părăsit şi şi-a săpat luişi puţ sfărâmat; pe Mine M-a răstignit pe lemn, iar pe Baraba l-a cerut şi l-a slobozit…” (Laude).

De aceea, „de acum nu te voi mai răbda; chema-voi neamurile şi acelea Mă vor proslăvi…” (Antifon 12).

Ascultând cele douăsprezece Evanghelii cu întristare şi cutremurare, Biserica ne îndeamnă să urmăm tâlharului celui drept şi să strigăm cu credinţă: „Pomeneste-ne Mântuitorule, Intru împărăţia Ta”. Şi să aducem curate simţirile noastre înaintea lui Hristos, ca să nu ne sugrumăm cu grijile lumii, ca Iuda: să nu prăznuim Pastile noastre ca iudeii, ci curăţindu-ne de toată întinăciunea şi curat să ne rugăm Lui…

Contemplând încă această negrăită smerenie a Mântuitorului, pe care El de bună voie a luat-o pentu noi, întristarea Bisericii nu este deznădăjduită, ci plină de nădejde şi stăpânită, copleşită de iubirea lui Dumnezeu pentru noi.

In Sfânta şi Marea Vineri, dimineaţa, Liturghie nu se săvârşeşte, pentru că însuşi Mielul lui Dumnezeu este jertfit acum; este vreme de post total, pentru că Mirele s-a luat de la noi (Mt. 9, 15).

Ceasurile împărăteşti din nou ne pun înainte necuprinsa coborâre şi smerenie a Domnului, spaima şi cutremurul întregii făpturi, Crucea cea dătătoare de viaţă, credinţa tâlharului, din care se impun câteva învăţături de mare însemnătate pentru mântuirea noastră.

Nefericitul ucenic şi vânzător va uimi de-a pururi lumea. Biserica va osândi fără cruţare pe Iuda cel fără de lege, care nu a vrut să înţeleagă nimic din toate minunile Domnului şi din toată dumne- zeiasca învăţătură pe care o auzise de la învăţătorul, pe Care vânzându-L pe bani şi-a agonisit spânzurare şi moarte veşnică. „Din ce pricină, îl întreabă ea, te-ai făcut vânzător Mântuitorului? Au doară te-a despărţit de ceata Apostolilor? Au doară te-a lipsit de darul tămăduirilor? Au doară, nu ţi-a spălat şi ţie picioarele la Cină?” O, cât de absurdă şi de cât rău este pricinuitoare iubirea de argint, care a dat judecătorilor celor fără de lege pe Judecătorul Cel drept, şi care face pe ucenic să se lepede de învăţătorul şi să se lipească de diavolul, să cadă din lumină întru întunericul morţii.

Dimpotrivă, ridicarea tâlharului celui răstignit de-a dreapta Domnului ne umple sufletele de nădejde. La începutul săptămânii. când eram în aşteptarea Mirelui, ne întristam şi ne temeam să nu rămânem afară din cămară, neavând haina de nuntă: „Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită si îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa…” Acum însă Mirele a venit şi cel dintâi care a intrat în cămara de nuntă a fost tâlharul: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai!” Care a fost haina lui de nuntă, ce îmbrăcăminte a avut, că s-a învrednicit de atâta dar? Strigătul de încredere şi smerenie către Dumnezeu Cel ascuns, cu Care împreună pătimea chinurile răstignirii, credinţa şi smerenia care au îndreptat pe vameşul, acestea au deschis tâlharului Raiul!

Dar faptul se cuvine privit şi mai cu luare aminte. Vinerea Mare este ziua poticnirilor. Poporul cel ales îşi pierde dreptul de întâi-născut prin nelucrare şi necredinţă faţă de Dumnezeu; Iuda, din ucenic şi hărăzit împărăţiei, moşteneşte iadul pentru iubirea de arginţi; Petru, ucenicul, se leapădă de învăţătorul dintr-o nesocotită încredere în sine şi numai cu amare lacrimi îşi va putea spăla greşeala; păcătoasa cea desfrânată devine mironosiţă şi toată lumea va vorbi de umilinţa şi căinţa ei, iar tâlharul cel ucigaş, intră primul în Rai, prin smerenie şi credinţă.

Toate aceste răsturnări ne umplu de cutremur şi de nădejde totodată. Faptele noastre, deşi trebuitoare şi de mult folos, nu sunt îndestulătoare pentru mântuire. Dacă ar fi fost, nu mai era nevoie de venirea şi pătimirea lui Hristos. Dar lumea nu s-a putut mântui fără El. Păcatul este o rană adâncă, nevindecabilă; numai Dumnezeu putea s-o vindece şi numai „prin rana Lui noi toţi ne-am vindecat”. Dar omul trebuie să-şi recunoască măsura neputinţei sale şi cu inimă smerită să se atârne cu credinţă tare de Hristos, ştiind că numai de la El vine izbăvirea: „Pomeneşte-ma Doamne…” şi va auzi ca tâlharul: „Astăzi vei fi cu Mine In Rai!”.

UŞILE POCĂINŢEI – meditaţii duhovniceşti la vremea Triodului, Parintele Petroniu Tanase