motto: Blândeţea este aşezarea nemişcatã a sufletului, care rãmâne acelaşi la cinste şi la necinste.
(Sfântul Ioan Scãrarul).

Mai înainte de a spune că părintele Atanasie Floroiu este stareţul schitului Prodromu, aş scrie că despre el că este un om tare blând. Nu ştiu pe altul mai blând! Pe cât era de aspru avva Petroniu – cu el şi cu ceilalţi deopotrivă – pe atâta de blând este gheronda Atanasie. Smerit şi retras, mulţi – chiar dintre cei care au vizitat destul de des schitul românesc athonit – nu l-au cunoscut, pentru că el a fost şi a rămas un monah discret. Foarte discret şi cu foarte mult bun simţ.

S-a întâmplat odată că venisem singur în Prodromu, mai acum câţiva ani. Trăia încă avva Petroniu. Şi pe când aş fi voit eu să plec către Dafni şi să ies din Athos, am aflat că tot în acea dimineaţă mergea şi părintele Atanasie în port – ca să-l aştepte pe mitropolitul Ardealului, IPS Laurenţiu. Prinzând eu de veste, am dat fuga la atelierul mecanic – unde ştiam că dau de părintele Atanasie – cu gând să-l rog să mă ia şi pe mine cu maşina în dimineaţa următoare. Mi-a pierit însă tot elanul când am auzit că maşina trebuia deja să ducă încă patru monahi la Careia şi Dafni. Am făcut cale-ntoarsă către arhondaric, plănuind să comand maşină pentru a doua zi (pentru că microbuzele plecau la ora şapte dimineaţa de la Marea Lavră către Careia, dar nu vin şi la Prodromu decât dacă sunt taxate). N-am apucat însă să ajung la poarta schitului că din urmă m-a ajuns părintele Flavian (unul dintre monahii-şoferi) şi mi-a spus să fiu cu bagajele, gata de plecare, dimineaţă la ora opt! „Cum aşa?” – m-am mirat eu. „Părintele Atanasie a schimbat maşina şi pleacă dimineaţă cu microbuzul” – mi-a răspuns părintele Flavian.

Socotiţi dară şi dumneavoastră, iubiţi cititori, ce fel de om (bun) este părintele stareţ Atanasie!

– Hai părinte, rogu-te, să-mi spui câteva cuvinte de folos.
– Măi, tu o să mă faci să vorbesc mult şi doar ştii că sunt destui care vorbesc mult şi nu spun nimic. Bine totuşi că alţii spun mai multe cu tăcerea lor!
– Frumos ai grăit părinte. Cuvântul ăsta cred că i se potrivea lui gheronda Petroniu. Şi uite că rezistaţi părinte de treizeci şi cinci de ani în Athos!
– N-ai credinţă nu rezişti!
– Răbdarea naşte credinţă. Eraţi mai răbdător înainte?
– Să ştii că eram. Pentru că sufeream de nerăutate.
– Aha. Mai la tinereţe…
– Şi mai încoace. Eram sabie la nedreptate şi minciună! Încă şi astăzi mai sunt, dar cumva mai înfrânat. Mi-am tot zis că mai trebuie să adaug răbdare şi dragoste. Mare lucru să nu răspunzi la provocări! E bună tăcerea…
– Dar nu cred că aţi fost totdeauna aşa!
– Nu. Dar omul mai îmbătrâneşte, mai vede şi ia aminte şi de la altul.
– Dar e mai greu ca stareţ decât cum eraţi înainte?
– De mii de ori! Şi nu ai un moment să spui: „ăsta e al meu”. Îţi pierzi aşezarea sufletească.
– Liniştea.
– Da. Dar slavă lui Dumnezeu!
– Doxa tou Theou!
– Toate la timpul lor. Esenţial este să nu cauţi tu problemele. Ajung acelea care vin oricum peste tine. Dar acelora le poţi face faţă pentru că ştii că sunt îngăduite de Dumnezeu.

George Crasnean
2013